E nevoie de o zi anume? Poate că da.
Poate că trebuie o zi anume pentru a ne privi în oglindă conștient și a vedea ceea ce cu adevărat trebuie să vedem.
Ești femeie.
Sunt femeie.
În toate modurile, cu toate calitățile, cu toate defectele, cu toate înălțările și toate înfrângerile.
Ești.
Sunt.
Și o voce de Femeie…
De obicei, diminica e ziua în care eu mă ocup de ele.
Asta dacă nu cumva avem alte priorități și-atunci se întâmplă, ca astăzi de exemplu, să constat că nu le-am îngrijit și udat de….ăăă….trei săptămâni!?!
Bine, o să ziceți, ce e atât de greu să-ți aloci câteva minute ca să uzi niște flori. Păi, fiindcă minutele astea se multiplică de… aproape o sută de ori.
Fiindcă atâtea orhidee posed 🙂
Fiindcă întotdeauna apar specii noi 🙂
Fiindcă mă încăpățânez să aștept, în unele cazuri și ani, o nouă tijă cu boboci de flori 🙂
Fiindcă toate vietățile alea care mi le infestează nu sunt mai tenace decât mine 🙂
Fiindcă nimic nu se compară cu bucuria pe care o încerc atunci când le vad rădăcinile crescând, când mai apare o frunză nouă și mai ales când încerc să definesc aromele florilor.
Fiindcă „ceea ce nu e destul nu e nimic”, cum spunea maestrul Octavian Paler.
Iată-le, o parte dintre ele, unele noi, altele reînflorite 🙂
Scriu dintr-un entuziasm al momentului, de a fi redescoperit plăcerea de a urmări unui Act artistic petrecut acum peste 40 de ani:
“O scrisoare pierdută”, 1982, în regia lui Liviu Ciulei
Nu am nici cea mai mică intenție, Doamne-ferește, de a face vreo prezentare sau analiză ca la școală, a autorului, a piesei, etc… din motive lesne de înțeles: blogul e personal, nu are scop educațional, nu sunt profesor și nici vocație nu am, nu am pretenția de a deschide ochii nimănui asupra a ceea ce eu consider a fi de valoare ci doar de a comunica trăiri și impresii. Și dacă, din întâmplare, cei care ajung să-mi citească blogul rezonează cu mine, probabil că vom fi câștigat cu toții. Fiindcă scopul final este cel al împărtășirii și comunicării.
Mai sunteți pe-aici? Ok. 🙂
E de la sine-înțeles că generația mea a crescut cu și-i cunoaște pe marii actori pe care, probabil regizorul Liviu Ciulei i-a selectat pentru rolurile personajelor. Bucuria pe care am resimțit-o urmărind piesa nu derivă dintr-o inconștientă manifestare a nostalgiei după niște timpuri apuse, deși e posibil să greșesc. Cred că valoarea unui act artistic se distinge, se conservă nealterată și provoacă emoții, indiferent de generațiile care ajung să ia act de manifestarea lui.
Sau poate că nu.
Mie mi-a fost necesară atingerea vârstei maturității, însoțiță de experiența de viață, cu oameni și printre oameni, pentru a putea înțelege lumea lui Caragiale. De aceea am lansat îndoiala asupra faptului că valorile pot fi percepute instantaneu, de către oricine, oricând.
Sau poate că mă înșel 🙂
Mă opresc aici asupra considerațiilor. Poate că ideea acestui post a venit în urma unui schimb de mesaje, de pe blogul lui Gi, în care am intrat într-un joc și într-un rol. Fiindcă până la urmă, nu-i așa, scopul final este cel al comunicării. 🙂
În final, țin neapărat să includ aici toată piesa, doar pentru a o revedea, “la mine acasă”. 🙂 Dacă veți fi interesați să o savurați până la capăt, trebuie să aveți doar…. puțintică răbdare. 🙂
…….pe vremea când era adolescentă, praf de îndragostită, așteptându-l pe el, pe unicul, cu un dar.
Sunt convinsă că așa s-a petrecut povestea. 🙂
Artist: Valerie Hadida
Am așteptat lumina verde din dreapta ușii. Cerusem audiență cu subiectul “ Solicitare pentru utilizare credit“ și-mi pregătisem în gând argumentația pentru necesitate, sperând că voi putea convinge.
“Te rog intră și ia loc. “
Pe Bărbatul din spatele Biroului l-am întâlnit o singură data. La angajare. Sistemul nu necesită contact direct, fluxurile proceselor fiind înlănțuite în cascadă și se reglează prin bucle de feedback iar rezultatele se reflectă la final, prin creditele de pe card.
Creditele…
Am așteptat preț de câtva timp ca Bărbatul din spatele Biroului să-mi vizualizeze istoricul și performanțele. Nu-i puteam citi pe față nicio reacție. Codul de conduită nu permite manifestări emoționale sub nicio formă iar pentru o clipă m-am surprins întrebându-mă dacă Bărbatul din spatele Biroului are viață personală. Dacă e Om.
“Da… Deții nivelul platinum. Te rog, detaliază solicitarea. “
Știam că pentru varianta pe care o doream trebuie să fiu concisă, cu argumente puține dar imbatabile. În tinerețe foloseam creditele doar pentru confortul personal, pentru lucruri inutile și plăceri efemere.
Însa venise momentul.
“Doresc aprobarea pentru Dealul cu Dor. “
Mă privește fix câteva secunde.
“Asta înseamnă valoarea totală a creditelor.“
“Da. “
Privește din nou situația din baza mea de date.
“ Observ o creștere exponențială a nivelului creditelor pe ultimii 30 de ani. Cum motivezi? “
Nu cad în capcană. Bărbatul din spatele Biroului știe că e un joc. Eu mint și el mă crede. Poate că până la urmă e capabil de sentimente.
“Eliminarea pierderilor. Majorarea exponențială a profiturilor. Pe scurt, eficiență la nivel platinum. “
Zâmbesc.
“ Înțeleg. “
“Total credite pentru Dealul cu Dor…Conform calculelor, totalul timpului alocat este de o clipă. Scopul solicitării? “
“ Recreațional. “
“Înțeleg. O ultimă precizare. Sunt obligat să te averizez că la Revenire cardul va fi null. Va fi necesară reluarea procedurilor de reautorizare în sistem de la nivel zero. “
“ Sunt în temă cu procedura. Sunt de acord. “
Bărbatul din spatele Biroului își îndreaptă spatele în spatarul scaunului, încercând să mascheze cu un gest procesele de gândire care-l conduc la momentul deciziei.
“Timpul audienței tale s-a încheiat. Vei primi răspunsul prin flux. “
Părăsesc încăperea și zâmbesc în gând. Dacă am reușit să conving, voi primi aprobarea pentru O CLIPĂ pe Dealul cu Dor.
Ce nu știu ei e că O CLIPĂ acolo e cât o viață aici. Am lucrat la proiectul mașinăriei și cunosc codul.
Poate că totuși și ei sunt Oameni.
Un pont: Recomand un serial, “Omul din castelul înalt“, după romanul omonin al lui Philip K. Dick. Universuri paralele. Eu am fost entuziasmată de interpretarea lui Rufus Sewell în rolul John Smith și a lui Cary-Hiroyuki Tagawa în rolul lui Nobusuke Tagomi.
Nu sărbătorim nimic. E doar o zi oarecare. Şi doar un interval de timp în care tu eşti acolo şi eu aici. Îţi las aici cadoul meu pentru o zi oarecare. Asta.
Deschide-l!
Vă aduceţi aminte cînd, copii fiind, intraţi într-o cofetărie? Vitrinele frigorifice cu prăjituri? Amandine, savarine, choux a la creme… Frişcă şi ciocolată ? Dar mirosul? Hmmm? Şi mai ştiţi cît de greu era să spuneţi sau să indicaţi cu degetul o singură prăjitură?
Am intrat recent într-un magazin de bricolaj, special pentru secţiunea de gradinărit şi brusc m-am trezit ca-ntr-o cofetărie. M-am comportat exact ca acolo, neputîndu-mă decide la un singur sortiment
Şi iată ce am pus în coş: cu frişcă, lămîie, cu fructe de pădure, cu piersici şi căpşune. Şi puţină ciocolată. Aşa se întîmplă cînd eşti pofticios
Staţi, nu vă grabiţi să săriţi către finalul cu “… şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi” fiindcă nu toate basmele se termină cu happy end, deşi eu pe alea le prefer.
Povestea mea este despre o întîlnire specială, una dintre acelea care-ţi rămîn întipărite în memorie pentru totdeauna. În cazul de faţă, în memoria olfactivă.
Ştiţi sigur la ce mă refer pentru că sigur vi s-a întîmplat şi vouă să asociaţi un anumit moment cu un anumit gust sau un anume parfum.
Nu sînt sigură că dacă deznodămîntul ar fi fost fericit, aş mai fi fost tentată să scriu cu patimă un post despre întîlnirea mea efemeră cu o floare. Poate tocmai fiincă satisfacţia a fost de scurtă durată a condus la un fel de idealizare, de sublimare a experienţei pe care o numesc aşa:
Am avut cîndva un Angraecum Veitchii…
N-am nici cea mai mică intenţie să transcriu fişa plantei ci doar să vă arăt şi să vă povestesc pe scurt cum anume m-a vrăjit. Am găsit-o într-o noapte, pe un site românesc pe care îl accesez frecvent în căutarea orhideelor speciale, ca unic exemplar înflorit şi m-am repezit s-o pun în coş. N-a fost un “blind buy” pentru că teoretic ştiam totul despre ea.
De data asta aveam de-a face cu un exemplar matur, înflorit, ceea ce mă scutea de aşteptarea cu anii a unei tije cu boboci de flori în cel mai bun caz.
Şi iată ce-am primit :
Ceea ce nu pot reda pozele este ceea ce aşteptam cu nerăbdare să fie revelat : parfumul. Nu eram la prima experienţă în miez de noapte, de genul “ridică-te din pat şi scoate pe balcon ghiveciul ăla că o să ne omoare mirosul pînă mîine dimineaţă…” aplicat pentru hoya, dar de data asta a fost altfel.
Vreo două zile n-a dat semne că ar avea vreun gînd şi tocmai mă pregăteam să mă victimizez că aşa mi se întîmplă mie întotdeauna, că numai mie mi se poate întîmpla, blabla-uri menite să-mi oblojească puţin năduful.
În a treia noapte am stins veioza ca de obicei şi doar la cîteva minute am simţit un parfum… divin! În valuri. Și mi-am zis că nuuuuuuuuuuuu se poaaaaaaaaaateeeeeeee! Am luat urma și am ajuns la ea.
Ştiţi a ce miroase? A iasomie! Și numai noaptea și numai cu luminile stinse. Dacă am aprins lumina, în scurt timp a încetat să mai miroase.
Acum pot spune că știu. Și că nu uit.
Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu cînd mă gîndesc, la fel ca marele nostru Creangă, la minunăţiile înflorite în balcon mai ast-vară, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie. Şi care e perioada cea mai potrivită pentru a răsfoi folderele cu poze decît cea în care tocmai nebunia asta florală lipseşte aproape cu desăvîrşire. Adică acum, în miez cumplit de iarnă.
Desi am o oarecare experienţa de “floricit” (grădinărit nu pot să-i zic fiindcă acţiunea se desfăşoară în interiorul casei), constat că mă situez tot la nivelul dansului pe sîrmă cu pretenţioasele astea. Vorbim evident de orhidee. Din nou!
Dar să nu lungesc vorba. O parte din stolul meu de orhidee( am explicat în postul anterior că detest formularea de tip colecţie) e format din alea mici. Mici fiindcă sînt mici şi vor rămîne mici atît timp cît vor trai.
Prima categorie: Phalaenopsis ecquestris,cumparate fără etichete de identificare.
Şi după ce m-au încîntat o vară, am început să le pierd din cauza putrezirii tulpinii. Am făcut o greşeală de începător, mulţumindu-mă să studiez starea radăcinilor pe care le vedeam prin ghiveciul transparent şi neîndurîndu-mă să le deranjez fiindcă erau pline de flori.Greşit. La “autopsie” am găsit cauza: acel dop din substrat extrem de compact, de la baza tulpinii, pe care nu l-am îndepărtat şi care a menţinut umezeala continuă, avînd drept urmare putrezirea tulpinii.
Daaar…ştiţi vorba aia că fiecare păţit e priceput? În mod sigur, la refacerea stolului de phalaenopsis equestris, din primavară, nu se va mai repeta greșeala.
Aceeași greșeală am facut-o și în cazurile orhideei phalaenopsis pelorică şi Little zebra. Peloric este denumirea unei mutații genetice care determină ca petalele florii să imite forma limbii. Fiindcă orhideea are limbă.
Ceea ce a mai rămas din grupa mică este ceea ce vă arăt în continuare:
Phalaenopsis Mini Mark.
Phalaenopsis Little Star.
Phalaenopsis Masterpiece.
Aaa. Uitam să vă arat şi mica mea creşă. Visez cu ochii deschişi momentul în care vor deveni adulte şi vor înflori. Uitaţi-vă din ce părinţi provin şi veţi înţelege.
Phalaenopsis Samera Coerulea
Vanda tricolor var. suavis. Aici vorbim de o altă categorie pe care o voi prezenta în alt post.
Spuneam odată că am o deviză și un Maestru: “Ceea ce nu e destul nu e nimic.” – Octavian Paler. N-am căutat în mod special o etichetă pentru modul de a fi ci doar mi-am însușit ceea ce era mai bine definit de către un mare Om.
Plăcerile vieții nu se savurează cu lingurița atunci cînd ți se oferă din plin. La ce bun să-ți tot împarți bucuria în firmituri, făcînd din timp o nesfîrșită înșiruire de clipe incomplete, generatoare de frustrări. Fiindcă, sincer, așa se întîmplă. Nu e niciun pericol să testezi limitele a ceea ce e definit drept „ Destul” fiindcă oricum este diferit prin gradul de satisfacție al fiecăruia. Și încă ceva: nu sînt adepta devizei : „Fără limite”.
Revin la un fapt foarte concret: A avea un hobby sau mai multe.
Iubesc orhideele.
Le cresc de foarte mult timp și evident că am satisfacții dar am făcut și o mulțime de greșeli. Nu vreau să scriu un post cu pretenții de „ specialista în creșterea de…” pentru că nu sînt, ci doar să impărtășesc o bucurie. Mare.
Nu pot evita cîteva date. Anul acesta am constatat o explozie de oferte la prețuri mai mult sau mai puțin convenabile pentru o mare varietate de specii de orhidee. Și dacă tot vă „dăscăleam” puțin mai sus despre cum să profitați de oferta din plin, vă asigur că lecția am aplicat-o în primul rînd pe mine. 🙂
Mă aflu în faza în care știu deja puțin mai mult decît nimic și iată că vă împărtășesc și vouă :
Dintre toate speciile pe care le-am testat pînă acum, cele mai „rezistente” sînt prea frumoasele phalaenopsis și hibrizii lor. Și, între noi fie vorba, și cele mai ieftine. Au rezistat multor greșeli de îngrijire și au demonstrat o forță vitală comparabilă cu aceea a mușcatelor. Adică vor să trăiască, vor să ierte și vor să bucure.
Nu are rost să povestesc cîte pagini de web am citit și cîte videoclipuri despre „cum să..” am urmărit. Pînă la urmă, fără să neg importanța unor informații de bază(substrat, temperatură, lumină și udare) ajung la ceea ce dintotdeauna a pus bazele științei : experiment și observație. Doar dorință să fie. 🙂
Intru puțin în amanunte mai specifice: recent, am avut marea bucurie de a descoperi, cred, la preț de chilipir (și evident a cumpăra, cum altfel) o specie care valorează mult pe piața dedicată dinafară : hibrid phalaenopsis stuartiana x schilleriana. Poza mai jos.
Un alt secret dezvăluit al orhideelor phalaenopsis este parfumul. Peee vreeemuri, printre primele exemplare am avut una care mă tot păcălea. Parcă e, parcă nu. În final și-a dat arama pe față. Sau pe nas. Deocamdată nu i-am găsit ID-ul dar, dupâ forma și culoarea florii, pare a fi un hibrid de phalaenopsis liodoro, e deja matură și da, e parfumatăăăă cînd vrea ea. Adică ieri, de exemplu. Și alaltăieri. Iat-o:
Și încă două „vițelușe” bălțate: Phalaenopsis harlequin și următoarea este o Brown sugar.
Mă opresc aici deocamdată dar voi continua. Bucuria e prea mare ca să nu fie împărtășită. Și încă o precizare : nu-mi place termenul de „ colecție”. Nu adun obiecte ci cresc viață deci prefer termenii de „turmă” , „cireadă” sau „roi”. „STOLUL” îmi este rezervat mie!!!! 🙂
Dacă faceți parte din aceeași categorie aștept să-mi povestiți despre „ stolul/stolurile” voastre, indiferent de natura lor. 🙂
Drumul racului 