Locuim temporar în turnuri de fildeş. Cele şapte lacăte ale porţilor le descuiem zilnic, îndreptîndu-ne spre acelaşi cîmp de luptă de unde ne întoarcem pe înserat, plini de răni, de zgîrieturi şi uneori aducînd pe umăr prada de război sau purtînd în vîrful lăncii capetele adversarilor.
Viaţa noastră este un cîmp de bătălie. S-ar putea spune că există destul loc sub soare pentru toti, însă niciodată egal. Cea mai încălcată regulă a devenit fair-play-ul , asta pentru că vremurile cavalereşti au trecut demult sau poate că n-au fost decît mituri.
Important e să ştii să te menţii în şa, în galop şi buiestru , cu sabia în mîna dreapta şi scutul ţinut zdravăn cu stînga. Să ştii cînd să ataci şi să simţi momentul retragerii.
Şi mai ales, să nu fii niciodată solitar. Cavalerul Tristei Figuri n-a luptat decît cu morile de vînt.
Camarazii? De aceeaşi îndemînare, cu acelaşi caracter. Nu pleci la luptă cu bufonii. Şi mai ales, alege pe cel mai bun dintre soli.
Adversarii… Ridică viziera şi scrutează-i. De multe ori asasini, antrenaţi de Bătrînul de pe Munte.Cel mai bun.
Şi cînd totul se va fi terminat cu bine, continuă. Oferă-ţi un turnir, de dragul fair-play-ului.
Archives
All posts for the month July, 2013
Există o listă a intrebărilor care n-ar trebui formulate, pe considerente de discreţie sau de imposibilitate a exercitiului sincerităţii totale. În marea majoritate a cazurilor, emitentul unei astfel de interogaţii, care nu sesizează inoportunitatea, face parte din categoria “ sărac cu duhul” tradus prin naivitate , restul practicînd o curiozitate vecină cu prostia.
Şi cu toate acestea, la astfel de întrebări, se formulează cele mai variate răspunsuri, funcţie de prezenţa de spirit şi dotarea cu simţul umorului a celui care consimte sau este constrîns să exerseze un dialog .
Poate cea mai ciudată dintre ele este cea formulată printr-o şocantă reducere a complexităţii la nivelul simplităţii: “ Eşti credincios?”
Întotdeauna, după o astfel de curiozitate verbalizată, urmează momente de perplexitate… Cum să răspunzi la o intrebare care pretinde un răspuns simplu, de tip “da” sau “nu”, tu însuţi ştiind, ca o fiinţă preponderent raţională, că lupţi între îndoială şi confirmare?
Iau în calcul doar masa mirenilor şi mă întreb cîte dintre declaraţiile afirmative au în spate conştiinţa greutăţii acestui tip de asumare sau maxima sinceritate.
Răspunsul oportun la întrebarea inoportună este un paradox logic: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.
Duplicitate? Nu.
Sinceritate.
Evit pe cît posibil dezvoltarea unor subiecte de natură politică sau economică, bazîndu-mă pe cîteva legi pe care le aplic timpului meu liber:
-Legea dreptului la liberă respiraţie
-Legea dreptului la liberă circulaţie şi în intervalul orar 8-16:30
-Legea dreptului la liberă cugetare
-Legea dreptului la o atmosferă salubră
Obiceiul locului spune însă altceva: legile sînt făcute pentru a fi încălcate. Vreau, nu vreau , trăiesc pe deplin într-o societate în care raţiunile pentru care se întîmplă lucruri scapă înţelegerii sau logicii personale. Am pornit tot de la un articol al Iustinei, aducînd în prim plan o altfel de abordare, mai umană, a problemelor din domeniul sănătăţii.
Nu mi-am propus un subiect pe această temă, însă răsfoind opiniile de pe site, găsesc printre eseuri un titlu : Mă revolt.Deci exist…Subiectul mi s-a parut extraordinar pentru că are aplicabilitate în mai toate domeniile: numirile unor personaje în funcţii de conducere, în domenii pentru care nu au pregătire.
Pornesc raţionamentul pe considerente premeditat naïve. Pentru a ajunge în vîrful ierarhiei dintr-un domeniu, se presupune că trebuie să urci nişte trepte, condiţia sine qua non fiind cea a cunoaşterii specificului acestuia. Activarea în acel domeniu, într-un interval pe care-l consider decent, pentru a căpăta o viziune de ansamblu, este cel de minimum 5 ani de activitate neîntreruptă. A accede la o funcţie de conducere ar trebui să presupună suma unor capacităti cum ar fi cea a organizării, a optimizării şi a eficientizării, însă toate bazate pe o foarte bună cunoaştere a domeniului specific. Cum poţi lua decizii capitale într-o activitate a carui mecanism îţi este necunoscut?
Părerea mi-a fost contracarată de nenumărate ori prin axioma “Ca sa fii un bun manager, nu trebuie să fii un bun profesionist în domeniu “ Ok…
Ca drept dovadă…peisajul autohton.
Pe cînd totuşi un păstor peste turmă?
În văzul tuturor, mai curate sau mai puţin, mai noi sau mai ponosite, negre, albe, colorate…Gînduri trădate, rîsete, suflete descărnate, iubire, inimi sîngerînde, zîmbet, intimităţi devoalate, fericire, disperare… oferite pe tarabă la preţ modic, acela al unui click.
Un bazar năucitor în care cîrpele se amestecă printre mătăsuri, vîndute la preţ nesperat, de chilipir… Scormonesc, le găsesc, le scutur de praf şi le pipai textura. Catifea, mătase, postav, aba… şi pînză de păianjen. Doar cele moi sau aspre.
“Ce v-ar interesa?”
Ridic privirea, punînd o singură intrebare :
”Cît?”
“Cît oferi?”
“Unul dintre gîndurile mele… La schimb…”
“De calitate, zici?”
“Pipăie-l!”
Întotdeauna, în primă instanţă vom credita forma în dauna fondului. E un prag greu de depăşit şi de multe ori critic în demersul descoperirii unui conţinut.
Avem tendinţa aproape reflexă de a judeca interiorul a orice după “ambalaj”, fapt de atfel cunoscut şi exploatat în orice domeniu. Frumuseţea şi tehnicile de infrumuseţare au ca scop final vînzarea unui conţinut, fie că el se numeşte marfă, inimă sau suflet.
De ce-l doreşti? Pentru că pînă la deschiderea coletului, îti place ambalajul. Asta te-a atras mai întîi, avînd promisiunea unui conţinut pe măsură. Şi după ce l-ai deschis, continui să cauţi promisiunile, creditînd reclama, de multe ori în ciuda evidenţelor. Speculez doar pe marginea vînzării-cumpărării de inimi.
Femeia…Femeia doreşte să-şi vîndă inima învelită într-un trup.Bărbatul…el e cel care cumpără.
Întotdeauna, în spatele unui chip se ţese o poveste. În mai toate cazurile ataşăm frumuseţii toate celelalte virtuţi. Nu cunosc vreun obiect al adoraţiei umane care să nu îmbrace forma sublimului. Există, e-adevărat şi o estetică a urîtului, dar numai ca exerciţiu de retorică.
Eu sînt cumpărătoare de iluzii. Îmi doresc taina frumuseţii pe care mi-o vinde un chip de dincolo de timp:
Nu ştiu dacă nu cumva deschidem uşa unei fascinante iluzii, trezindu-ne din somn în fiecare dimineaţă.
În zori, am trecut pragul zîmbind la aducerea-aminte. Am învăţat cum se simte parfumul.
Cu privirea…ca pe o picătură suspendată, desenînd cercuri concentrice…Îl simţi numai privind-o, doar cînd apare…de fiecare dată o altă picatură…şi-l recunoşti…acelaşi parfum…de iasomie 🙂
Cum ar fi…să adormim în viaţă şi să trăim în vis?
Se anunţă o seară muzicală 🙂
După ce-am ascultat “pi ripit” trupa nou propusă pe blogul SuccesuluiPe, mi s-a făcut poftă… 😆
Şi pentru că filozofia pe care o urmez este “Ceea ce nu e destul nu e nimic“, 🙂 atunci trebuie musai şi …şi gata.E destul! 🙂
Conştient sau mai degrabă nu, mă fascinau măştile…
Am pornit de la cele româneşti, figuri groteşti ale copilăriei, care călcau pragul casei bunicilor, de Sarbătorile de Iarnă, pentru alungarea duhurilor rele. Am colindat tîrgurile, dorindu-mi-le ca pe trofee de luptă cu frica de-atunci. Le-am admirat sub toate formele, culorile şi din toate materialele din care oamenii pămîntului ăstuia au reuşit să le dea chip: lemn, cîrpe, nasturi, cîlţi, sfoară, lut.
Am continuat să descopăr lumea, cel mai adesea din cărţi, ajungînd la cele africane şi indoneziene, căutînd emoţia estetică şi neputîndu-mi încă defini cauza fascinaţiei pentru un chip sculptat dar bănuind în spatele orbitelor goale un mister.
Şi pentru că numai cine nu-şi pune întrebări, nu găseşte răspunsuri…am găsit o carte şi-am citit un titlu. Teatrul demiurgului…
Masca…”nu este un terminus, ci un istm prin care vizibilul şi invizibilul îşi împrumută glasurile augurale”. Mesaj mut de dincolo, din jumătatea cea de sus, cuvînt nerostit de dincoace, din jumătatea cea de jos.
Şi parcă aş îndrăzni obraznicia unei păreri nătînge: viaţa imită drama cea dintîi, transformînd-o în comedie.