Iubirea respectă legea devenirii. Nu există fiinţare fără sămînţa dintîi, nu există fruct fără miracolul florii. Iubirea se naşte şi trăieşte, iar acolo unde nu există, ea se cultivă. Ne naştem din seminţele iubirii şi sîntem obligaţi s-o perpetuăm. Sub orice formă.
Încerc să nu aplic acestei zile un clişeu, riscînd să emit enunţuri fără conţinutul trăirii. Îmi pun însă întrebarea cum poţi să nu-ţi iubeşti Ţara. Încerc o argumentaţie logică deşi ştiu că voi aluneca către una sentimentală. Fiindcă în fond asta sînt.
Ar părea că Ţara este o idee abstractă. Şi totuşi dacă ceri cuiva să expliciteze noţiunea, întotdeauna îţi va spune că Ţara inseamnă Acasă. De aici logica ar putea să conducă spre concluzia că Ţara este acolo unde-ţi este Acasă.
De ce-am început scriind despre Iubire? Pentru că Acasă te naşti din Iubire, Aici primeşti Iubire, înveţi s-o manifeşti şi apoi s-o dăruieşti. Singura anomalie este aceea în care iubirea piere.
Acasă este un loc şi o stare.
Pentru mine înseamnă România.