Oare cum poate arăta adevărata esenţă a lucrurilor, ascunsă de vălul iluziei, dacă doar contemplarea imaginii dezvăluite induce atîta mirare?
Cum ar trebui să-mi imaginez arhetipul Florii dacă ea mi se arată altfel de la anotimp la anotimp, cînd ciorchine de liliac, cînd cupă de lalea, cînd invizibilă şi doar deductibilă în ombilicul fructului de smochin? Şi dacă spiritul mi-ar fi atît de încăpător încît să perceapă Floarea Florilor, tot nu m-aş apropia de esenţă. Greşesc gîndind numai cu ochii şi încerc cu nările. Descopăr parfumul liliacului de fiecare dată ca în prima primavară a lumii şi mă mir cu nările şi cu ochii închişi. Adulmec apoi iluzia florii de smochin şi mă las înşelată de o suavă aromă de floare de tei. Iluzia…Deschid ochii lîngă o tufă de keria.
Pentru Floarea florilor mi-s ochii miopi, nările înfundate şi palmele mult prea aspre iar gîndul meu de muritor se demonstrează neputincios.
Şi totuşi…
Cum o fi Omul Oamenilor?
Archives
All posts for the month April, 2014
Nu ştie exact cînd a început…Poate la început a fost cu nebăgare de seamă. O jenă la încheieturi, aşa mai nu ştiu cum. Ehhh…o indispoziţie fizică de moment, pe care şi-a dorit-o dispărută pînă în zori. Sau poate or fi semnele unei vîrste…mai puţină deschidere a braţelor, mai mică detenta paşilor. Îşi zicea că nu s-a mai antrenat demult, că aşa e iarna, mai puţină mişcare în aer liber şi mai multă nemişcare în fotoliu. Că asta e sigur cauza.
Şi somnul…nu-şi mai amintea de cînd nu mai dormise aşa. Ca o cădere într-un hău fără de sfîrşit. Şi-apoi trezirea din ce în ce mai dificilă…Începuse să se teamă că într-o dimineaţă nu va mai putea trece pragul către lume. Mai întîi acea senzaţie de nisip sub pleoape. Apoi efortul de a ridica nişte pleoape grele, pe zi ce trecea, din ce în ce mai grele. Pe tot parcursul zilei avea privirea sticloasă şi un zumzet permanent şi enervant în urechi. Şi-n cap.
Trăia cu impresia că-i aude şuşotind pe la colţuri sau credea că surprinde schimburi de priviri cu subînţeles. Uneori simţea nevoia să se oprească în mijlocul mulţimii şi să strige. Să întrebe.Toţi se feresc să vorbească pe faţă. Numai jumătăţi de fraze.
“De la un anumit moment…”
Aşa…Ce!!!
Ar fi vrut să întrebe.
O însoţeau peste tot. Fire. În aer, pe îmbrăcăminte, pe pleoape. Fire. Poate că asta era motivul pentru care îşi simţea privirea împăiejenită. Nici măcar nu mai lupta să le îndepărteze. Se aglomerau, o jenau. Încerca să le ocolească strecurîndu-se pe lîngă pereţi. Ai clădirilor, ai camerelor. Observă că dacă ţinea ochii închişi, era mai bine. Era mai bine şi dacă se mişca mai puţin. Nu mai dureau încheieturile.
Şi a venit momentul.
A avut noroc. I s-a întîmplat la colţul casei. Au năpădit-o firele. Zumzetul ăla enervant din cap devenise de vreo cîteva zile o vibraţie a trupului. Care se tot amplificase pînă astăzi, pînă la momentul ăsta. Al încremenirii. Era conştientă că nu se mai putea mişca, dar putea gîndi în sfîrşit. Clar. În crisalidă.
Mirosea a ploaie. Se auzeau mierlele.
Ştia că în curind va fi lumină.
Nu am vocaţia văicărelii fiindcă se demonstrează că nu duce la nimic. Nu-mi plac tînguirile prelungite peste un moment care, prin simţul măsurii, ar trebui considerat ca fiind final. Nu toate frazele mele încep cu o negaţie.
Astăzi e ziua aceea dăruită ca răgaz şi pentru meditaţie iar înclinaţia către zîmbet sau încruntare e determinată de singura condiţie suficientă şi obligatorie: soarele vizibil. Astăzi e înnourat şi plouă.
Duc degetul la tîmplă şi formulez mut dilema zilei căreia nu-i caut răspunsul. Se spune că numai nebunii îl ştiu.
De ce tristeţea e de adîncime iar fericirea de suprafaţă? De ce nu şi invers?
De ce fericirea e doar o clipă pasageră în schimb tristeţea pare a prinde rădăcini ? De ce nu şi invers?
De ce fericirea nu lasă răni adînci, nevindecabile, care să sîngereze peste timp?
Clipa de fericire – eternitatea de suferinţă. De ce nu şi invers?
Mîine va fi o zi cu soare.