Titlurile zilei, evenimentele mometului mă conduc către certitudinea că trăim într-o lume nebună. Isteria întreţinută continuu a devenit simptom acut, care nu mai intră în regresie decît printr-o conştientizare a stării.
În haită, urlăm ca lupii pentru un scop comun şi de multe ori de neatins. Fondul însă e altul, acela după un Chip şi o Asemănare, avînd sub piele muguri de aripi. Avem memoria unei stări şi a unui loc pe care trebuie s-o împrospătăm. N-am fost creaţi în Iad.
Mă opresc în urletul general şi gîndesc cu voce joasă, disonant. Despre întîlnirea cu superlativul.
Unii dintre noi au primit la naştere un dar. Acela de a imita armonii celeste sau de a-şi aduce aminte cum era Acolo. Şi-atunci creează Superlativul. Însă nu cel Absolut, acela le este peste puterile lor de oameni.
Am întîlnit superlativul .
După jurămîntul “pe-ntîia zi a Firii” a unui Demon singuratic mi-e greu să mai pot vibra la o înşiruire de rime, încercînd stîngaci o declaraţie de dragoste. Le reuşeşte doar celor cărora le-au şoptit cuvinte la ureche, Luceferii sau Heruvimii căzuţi. Ceilalţi doar aspiră.
Frumuseţea este în miezul lucrurilor. O simţim, o intuim însă niciodată, noi oamenii obişnuiţi n-o vom putea scoate la iveală. Am zîmbit spontan a mirare la descoperirea “Nou-născutului “. I-am auzit primul ţipăt din muţenia pietrei. Fără chip, doar un Eu ce urmează să fie.
Restul încercărilor sînt bibelouri.
Cînd am plecat de-Acolo, ne-a slăbit şi auzul. Muzica Sferelor a devenit un bîzîit nedesluşit, nu ştim s-o mai recunoaştem. Habar n-aveam că Luna are propria ei partitură. Şi-am auzit cîndva, pentru prima dată Clair de Lune… Ar fi crud să-mi întorc urechea către urletul cotidian.
Am întîlnit superlativul şi simt cum îmi cresc aripile. Mersul biped devine deja o dificultate.