Scriu dintr-un entuziasm al momentului, de a fi redescoperit plăcerea de a urmări unui Act artistic petrecut acum peste 40 de ani:
“O scrisoare pierdută”, 1982, în regia lui Liviu Ciulei
Nu am nici cea mai mică intenție, Doamne-ferește, de a face vreo prezentare sau analiză ca la școală, a autorului, a piesei, etc… din motive lesne de înțeles: blogul e personal, nu are scop educațional, nu sunt profesor și nici vocație nu am, nu am pretenția de a deschide ochii nimănui asupra a ceea ce eu consider a fi de valoare ci doar de a comunica trăiri și impresii. Și dacă, din întâmplare, cei care ajung să-mi citească blogul rezonează cu mine, probabil că vom fi câștigat cu toții. Fiindcă scopul final este cel al împărtășirii și comunicării.
Mai sunteți pe-aici? Ok. 🙂
E de la sine-înțeles că generația mea a crescut cu și-i cunoaște pe marii actori pe care, probabil regizorul Liviu Ciulei i-a selectat pentru rolurile personajelor. Bucuria pe care am resimțit-o urmărind piesa nu derivă dintr-o inconștientă manifestare a nostalgiei după niște timpuri apuse, deși e posibil să greșesc. Cred că valoarea unui act artistic se distinge, se conservă nealterată și provoacă emoții, indiferent de generațiile care ajung să ia act de manifestarea lui.
Sau poate că nu.
Mie mi-a fost necesară atingerea vârstei maturității, însoțiță de experiența de viață, cu oameni și printre oameni, pentru a putea înțelege lumea lui Caragiale. De aceea am lansat îndoiala asupra faptului că valorile pot fi percepute instantaneu, de către oricine, oricând.
Sau poate că mă înșel 🙂
Mă opresc aici asupra considerațiilor. Poate că ideea acestui post a venit în urma unui schimb de mesaje, de pe blogul lui Gi, în care am intrat într-un joc și într-un rol. Fiindcă până la urmă, nu-i așa, scopul final este cel al comunicării. 🙂
În final, țin neapărat să includ aici toată piesa, doar pentru a o revedea, “la mine acasă”. 🙂 Dacă veți fi interesați să o savurați până la capăt, trebuie să aveți doar…. puțintică răbdare. 🙂
Drumul racului 