Ceaţa*

Orologiul din holul de la parter va bate curînd miezul nopţii. Seară cu ceaţă densă peste oraş, felinare aprinse galbui. Înăuntru lumea petrece. Rîsetele cresc şi descresc, răzbătînd prin ferestrele deschise. Perechile se avîntă în dans, mirosurile de parfum, tutun şi fericire se potenţează.
E cald, mult prea cald pentru luna lui decembrie. Mă strecor pe scări către ieşire, arunc pe umeri pardesiul din hol şi fac semne discrete cîinelui să mă urmeze.
Deschid cu scîrţîit poarta metalică şi-o las deschisă ştiind că plimbarea mea nu va dura decît preţ de cîţiva paşi şi-o ţigară, pe-o stradă pustie. Îmi ascult sunetele tocurilor pe pavaj şi privesc animalul cuminte care mă urmează. Totul e perfect, gîndesc. E aşa cum mi-am imaginat o seară ca asta. Mă opresc să privesc casa cu ferestrele deschise şi să desluşesc muzica sau frînturi de conversaţie. Ceaţa le amplifică ciudat. Oameni. Cunoscuţi, fericiti, dragi, iubiţi.
În seara asta ar trebui să fac un bilanţ, că aşa se cade la o data înscrisă în calendar. Mdaa… Scapăr bricheta şi las primul fum să-mi inunde plămînii şi nicotina să-şi facă efectul. Paşii mă poată mecanic către micul parc, nu departe de casă. Mă opresc şi mă aşez pe o bancă, strîngînd pardesiul mai aproape şi gîndind aiurea la rochie. Matase. Neagră. Cadoul meu de Sărbători.
N-o observasem. Stătea cuminte, aşezată la celălalt capăt. O mogîldeaţă, aplecată uşor în faţă, cu mîinile înmănuşate, una peste alta pe un baston. Cîinele se apropie de ea cu vădite semne de bucurie, lucru care mă linişteşte puţin.

“Îţi place mult rochia, drăguţo, nu-i aşa ? I-ai descris-o ca pe un model pe care ţi l-ai dori cîndva şi nu-ţi iese din cap cum a făcut de-a găsit-o. Exact asta, rochia visurilor tale.”

Uit să mai respir.
“Cine eşti?” întreb cu vocea gîtuită de teamă. Încerc să desluşesc figura celei care-mi vorbeşte. Glasul e cald. Nu întoarce privirea, îmi vorbeşte din profil şi mă străduiesc să-i zăresc trăsăturile închipuite de firele de lumină care străbat ceaţa.

“A mai trecut un an…ehhh… tinereţe-tinereţe…Cum mai stai cu studiul de care te-ai apucat? Nu e de-ajuns să parcurgi cărţile o singură dată. Abia ai făcut introducerea. Continuă aşa cum ai început şi dă dovadă de răbdare, aşa cu creionul şi foaia de hîrtie alături. Adu-mă pînă la primele trei sferturi ale cunoaşterii. Restul mă priveşte.”

“Care studiu?” mă bîlbîi. “Acela despre..?” Îmi taie vorba.
“Şi acela dar şi celelalte. Toate.”

La un moment dat simt în nări un miros de parfum. Cred că simţurile îmi joacă feste. Poate de la prea multă şampanie sau prea multă ceaţă. Adulmec aroma de mai multe ori.

“Nu l-am schimbat. Ştii că eşti consecventă pînă la capat în unele lucruri. Ăsta e unul dintre ele. Ţi-aduci aminte cum te-ai înfuriat cînd o alta ţi-a furat secretul numelui? Tu şi principiile tale despre femeie. Să fie unică în toate. Pfff… “

Ţigara arsese singură, ajungînd la filtru. Nu ştiam cît stătusem acolo, aproape de miezul nopţii , pe o bancă de vorbă cu o femeie bătrînă. Nu îndrăzneam să mă mişc.

“Ai s-o laşi în curînd. Daaa, un moft.” Tace şi oftează. Apoi desluşesc o chicoteală.
“M-ai conservat bine. Prin afumare.”
“E nebună” îmi zic în gînd şi regret în următoarea secundă.

“Nu drăguţa, de ce gîndeşti urît? Nu cred că asta-ţi doreşti. Haide, nu lăsa prea mult îndoiala să te macine şi întreabă-mă. Nu îndrăzneşti? Haide, îţi pot da cele mai corecte răspunsuri.”

Ceaţa mi se strecoară în creier, aşa cum se întămpla în primele momente cînd mă aflu în dificultate.

“Nu. La asta nu-ţi pot răspunde. N-am dreptul. La ce bun? Que sera, sera, ma chere. E timpul.”

Se ridică greu şi se sprijină cîteva clipe în baston. Desluşesc o siluetă măruntă, aproape dreaptă. Capul acoperit cu o pălăriuţă de sub care iese o claie de păr. Roşu. Face cîţiva paşi şi se întoarce.

“Să iubeşti, ăsta e răspunsul pentru toate întrebările tale.”

Mă trezeşte scîncetul cîinelui şi-mi aud numele strigat. Îl văd desprinzîndu-se din ceaţă şi-i bănuiesc zîmbetul şi uşoara îngrijorare. Mă las luată de după umeri.

“Te-am cautat. Vino. E timpul.”

*O încercare după o idee. Jorge Luis Borges – “Celălalt”.