“Dă-mi voie să-ţi spun o poveste despre tatăl meu[…]
Avea o mică băcănie, de doi metri pe doi, la intersecţia străzilor Fifth şi R, în Washington. Noi locuiam deasupra magazinului.
Într-o zi, un client a intrat şi a cerut o pereche de mănuşi de lucru. Tatăl meu a arătat spre uşa din spate, spunîndu-i că trebuie să le ia dintr-o cameră de acolo şi că asta o să-i ia cîteva minute. Ei bine, nu era nicio cameră în spate. Uşa dădea într-o alee. Tatăl meu a fugit pe alee pîna în piaţa care se afla la două cvartale distanţă , a cumpărat o pereche de mănuşi cu doisprezece cenţi şi i le-a vîndut clientului cu cincisprezece cenţi.”
În seara asta, stau pe canapea şi citesc povestea. Fragmentul are cu totul alt rol în desfăşurarea acţiunii, însă eu îl percep ca pe o parabolă şi încerc descifrarea unui tîlc. E ca un exerciţiu filozofic, înclinaţie datorată caracterului.
Canapeaua poate fi o scenă sau un eşafod, în funcţie de rolul pe care alegem să-l jucăm, acela al minciunii sau cel al sincerităţii.
Eşafod: afirmarea adevărului.
Nu, în realitate noi nu sîntem o antecameră a unui depozit încărcat, pe undeva, prin spate, din care să putem oferi oricînd tot ceea ce-şi doreşte lumea.
Deviza “ Cere şi ţi se va da” este minunată dar utopică la nivelul capacităţilor limitate ale persoanei. Rezultatul ar putea fi un dezastru : dezamăgirea semenilor.
Scena: perseverarea în miciună, care se poate transforma uneori în artă.
Putem orice, avem un răspuns şi o atitudine pentru orice situaţie, aşa cum şi le doreşte lumea.
Preţul plătit? Efortul pare infim însă nu ne gîndim la efectul cumulativ care va apărea la un anumit moment, ducînd către clacare. Întotdeauna reprezentaţia se sfîrşeşte prin căderea cortinei, însă ce nu facem noi pentru o sală plină?
Nu cred că mă mulţumesc doar cu două variante ale scenariului. Mai există încă una, tot un derivat al sincerităţii cu mai puţine efecte negative : afişarea unei firme mari, clar şi la loc vizibil, la intrare.
Cei interesaţi oricum vor intra, iar ceilalţi…ceilalţi nu sînt clientela potrivită.
Pentru cei mai multi scena vietii poate fi un esafod in care isi joaca rolul, in asteptarea verdictului final 🙂
Ştii, mă gîndesc… nu cred că pentru asta ne e dată viaţa. Nu aşteptînd în faţa eşafodului.De multe ori sinceritatea poate modifica verdictul juriului, oricare ar fi el 🙂
Ne dorim, pe cat posibil sa raspundem nevoilor si solicitarilor celor care ne intra pe usa. Nimeni nu stie ce va gasi inauntru in momentul trecerii pragului. Noi stam pe canapea si asteptam. De cele mai multe ori indiferent de cat de bun este jocul nostru cei mai multi pleaca. Cei putini care raman sunt dintre cei carora le place prestatia noastra 🙂
Sînt singurii care contează 🙂
Sinceritatea nu ne duce pe eșafod! Ne poate aduce iertarea și un simțământ de bine în interior. După aceea ne vom simți bine cu noi înșine, ne va plăcea în pielea noastră!
Ce cred ceilalți? Oare chiar trebuie să ne facem griji pentru gândurile lor? Să le facem un bine, dacă putem! Să nu le facem rău, dacă putem! Asta trebuie să ne fie grija!
Mugur, sincer, nu ai regretat niciodată un moment de sinceritate? 🙂
Cum să nu. Am regretat, am plătit și costurile! Asta nu înseamnă că trebuie să gândesc altfel. Viața mi-a arătat că sinceritatea este mai bună sufletului meu! Prefer să plătesc niște costuri, dar sufletul meu să fie liniștit!
Îmi place ideea de Clientelă potrivită… simplifică lucrurile cumva și te scutește de eforturi inutile. Sau de justificări în forul interior, dictate deseori de conștiință.
Pe de altă parte face trierea într-atât de frumos, încât timpul nu-ți mai e irosit aiurea.
Asta e valabil cât timp nu-ți dorești musai să fii Comercial… 😉