În apărarea Minotaurului

Intrasem ca de obicei, în ziua de leafă,  la  libraria Esculap, după un titlu de carte. Primisem recent, după un scurt schimb de impresii asupra unei lecturi, o recomandare pentru un autor nou pentru mine: Guillermo Arriaga „Salbaticul”.

Și tot ca de obicei, am parte și de placerea  reîntâlnirii cu doamna librar. Chiar dacă sunt conștientă că zâmbetul e o strategie de marketing, înclin să cred,  totuși, că numărul vizitelor și al cărților cumparate de-a lungul timpului a creat o legătură mai specială. Închid paranteza.

Bun. De obicei în librarie intru cu o listuță scrisă de mână, după ce-mi “fac temele”, cautând în prealabil, pe net,  noutăți sau autori pe care mi i-am stabilit ca fiind din zona mea de interes. De exemplu libris.ro, pe lângă recenzii, adaugă fiecărui titlu de carte și câteva file care pot fi citite pentru  a-ți face o imagine asupra cuprinsului, a stilului și eventual a începutului narațiunii.

Revin asupra momentului. Prezint bilețelul doamnei librar  și aștept să aducă „Salbaticul” la casa de marcat, fiindcă dupa atâția ani încă nu știu care e stânga și care e dreapta între rafturile pline și prefer un mic ajutor care mă scutește de privirile încrucișate printre titlurile așezate când orizontal când vertical, sus sau jos, sfârșind în disperarea prezbitului de a fi trecut de n ori, fără succes, pe lângă titlul căutat.

Și în acest răstimp, execut singura operațiune de cautare care mi-a reușit în toți acești ani – titlurile noutăților așezate pe o masă la intrare. Orizontale, una lângă alta, cu coperțile în sus, ca să vadă tot prezbitul. Și citesc un titlu Fizica tristeții – Gheorghi Gospodinov.  

 La momentul la care scriu, s-au scurs mai bine de două ore de când am terminat lectura acestui roman. Poate că dacă numele autorului n-ar fi rezonat într-un anume fel iar pe coperta din spate, la o parcurgere în diagonală a recenzilor, n-aș fi descifrat numele lui Borges, întâlnirea mea cu acest autor nu s-ar fi petrecut prea curând. Sau poate nu atât de curând.

Dacă ar fi să rezum conținutul cărții sau aș dori să exprim esența aș folosi sintagma care a dat și titlul acestui post:  “În apărarea Minotaurului”.

Tema labirintului am descoperit-o demult, la Borges, și cred că așa a început pasiunea pentru genul literar denumit realism magic. Deși, dacă mă gândesc mai bine, inclinația pentru acest gen mi-am descoperit-o demult, citind Garcia Marques dar neștiind atunci că acest gen literar are o etichetă și există o întreagă pleiadă de scriitori care aparțin acestuia.

Ei, bine, să revin la  Gheorghi Gospodinov și a lui Fizică… Nu-mi propun o recenzie ca la carte pentru că formația mea este definită de profilul real (dacă știți bancul cu asemănarea cu un câine polițist, o să înțelegeți :)))). Dar asta nu înseamnă că nu vreau să împartașesc impresiile mele despre un roman cu totul special.

Da, pot afirma că se încadrează în genul realismului magic pentru că împletește planurile reale cu imaginarul și elementele de mit, construind un labirint. Firele duc către amintiri din trecut, ale autorului, fiindcă el povestește la persoana întâi, și apoi către ale celor cărora acesta le trăiește amintirile printr-un joc al dedublării. Știu că n-ați înțeles și de aceea vă învit să vă lămuriți singuri, citind. Personajul central este Minotaurul, cel care în final se contopește sau  care este dintru început  însuși autorul. Ceea ce n-am găsit nicăieri, pentru că poate n-am citit destul, este pledoaria în favoarea nevinovăției Minotaurului. E un unghi de vedere inedit. Cu toții am citit în copilărie Legendele Olimpului, vârstă la care miturile sunt silabisite și luate ad litteram, vârstă la care  se induc  și se formează în consecință  părerile despre  bine și rău. La vârsta copilăriei nu există capacitatea de analiză în profunzime, iar după cum aflăm mai târziu, miturile nu sunt simple povești.

 Punctul de vedere al lui  Gheorghi Gospodinov ridică un  posibil văl al ignoranței și aruncă în aer ideile preconcepute sau nu suficient concepute. Din punct de vedere filozofic, desigur. Monstrul nu e de fapt monstru. El e victima.

Percepția mea asupra narațiunii este una entuziastă pentru că mă bazez pe o experiență personală. Aaaa…nuuuu…nu de genul încercării de a ieși dintr-un labirint fizic, așa cum îmi aduc aminte că existau cândva acelea din oglinzi, de prin satele de vacanță de la Mare, în vremuri de demult, în care, fie vorba între noi, n-am îndrăznit niciodată să intru.  E vorba de propriile frânturi de memorie care seamănă cu amintirile povestite din acestă carte: copilărie, imaginea satului, gesturile unor oameni ai trecutului. Pentru cine n-a avut bunici la țară e mai dificil de explicat.

Iar pentru planul real al cărții, aș adauga aceeași atenționare : Cine nu are vârsta reală a autorului sau cel puțin pe-aproape, nu va înțelege cu adevărat trimiterile către un anumit timp.

Și ca să nu fiu vorbă lungă, închei prin a vă invita să descoperiți un roman al tristeții Minotaurului în propriul labirint, culmea, povestit uneori cu foarte mult umor.

“ În întuneric nu există timp[ul]”