Nu am vocaţia văicărelii fiindcă se demonstrează că nu duce la nimic. Nu-mi plac tînguirile prelungite peste un moment care, prin simţul măsurii, ar trebui considerat ca fiind final. Nu toate frazele mele încep cu o negaţie.
Astăzi e ziua aceea dăruită ca răgaz şi pentru meditaţie iar înclinaţia către zîmbet sau încruntare e determinată de singura condiţie suficientă şi obligatorie: soarele vizibil. Astăzi e înnourat şi plouă.
Duc degetul la tîmplă şi formulez mut dilema zilei căreia nu-i caut răspunsul. Se spune că numai nebunii îl ştiu.
De ce tristeţea e de adîncime iar fericirea de suprafaţă? De ce nu şi invers?
De ce fericirea e doar o clipă pasageră în schimb tristeţea pare a prinde rădăcini ? De ce nu şi invers?
De ce fericirea nu lasă răni adînci, nevindecabile, care să sîngereze peste timp?
Clipa de fericire – eternitatea de suferinţă. De ce nu şi invers?
Mîine va fi o zi cu soare.
Drumul racului 
Azi plouă și la mine și ceru-i trist. S-a strecurat nițel tristețea și la mine, deși nu mi-o doream.
Aș spune despre fericire că-i clipa de răgaz, sa te-odihnești între două reprize ale suferinței. Năframă de borangic, cu care sa acoperi urâciunea vieții.
Dar mâine va fi soare și nu vom mai vedea decât frumusețea și strălucirea borangicului, înflorat de mâinile măiastre!
Să-ți fie soarele mai des tovarăș, să nu-l mai lași să plece de la tine!
“Aș spune despre fericire că-i clipa de răgaz, sa te-odihnești între două reprize ale suferinței”… Mugur, aş schimba puţin registrul afirmaţiei tale şi aş pune aceeaşi intrebare : De ce nu şi invers? 🙂
De ce n-am încerca o clipă cît o eternitate, schimbînd astfel raportul?
Soare în suflet să ai! 🙂
Cu mare drag aș face această schimbare de registru și priorități, de mi-ar fi în putință! Aș alunga și norii ce ne întristează, dar nici cu ei nu am șanse de reușită.
Așa că nu-mi rămâne decât să aștept soarele, să-mi încălzească ciolanele îmbătrânite. 😉
Suntem cu totii sclavii hormonilor. Comportamentul nostru este legat de cum si in ca cantitate se scobaltaie hormonii prin noi. Daca starea de fericire a omului este determinata de cantitatea de endorfina, un hormon cerebral, sau cum i se mai spune neurohormonul fericirii, ce izvoraste printr-o gaurica mica si se plictiseste repede, starea de suparare este asociata de revarsarea cortizolului ce produs de glandele suprarenale, ca raspuns la stres. Care mai si curge suroaie de nu se mai opreste. Ei na, acum judeca si tu…
Stai sa vezi ca ne asteapta vremuri grele. Suprarenalele mai secreta dhea, care scade o data cu acumularea stresului si care ajunge la 65 ani la numai 10-20 procente din ce a fost initial.
Cica efectele readucerii valoarii acestui hormon duce la reducerea libidoului, a metabolismului, a masei musculare, la aparitia Alzheimerului, si ca sa fie meniul complet la aparitia obezitatii 😆
Eu nu eram pe aici la data comentariului tau, asa ca ma amuz acum 😆 … la asta cu gaurica pricajita pentru fericire, contra conductei magistrale a nefericirii nu m-as fi gandit :)) .
Totusi, daca asta o fi raportul dintre ele, inseamna ca suntem din nastere echipati cu foarte multa rezistenta, ca altfel am da coltul in primii ani de adolescenta sa zicem, cam atunci cand incepe nefericirea si devii constient de toate. Cum ar veni, daca aterizam aici doar ca sa suferim vartos, atunci sigur ne-a si dotat Cineva cu ce trebuie, ca sa ne facem numarul cum trebuie. Poate venim aici ca sa ne mantuim sufletele, si acum vorbesc serios. Iar daca te revolti si nu accepti, pesemne ca te tot intorci pe pamant pana pricepi si te conformezi.
E vineri, ignorati-ma daca am luat-o prin miriste…. 😀
Şi-acuma spui? Mă laşi să-mi pun întrebări existenţiale despre nişte stări dictate de hormoni? S-a dus naibii filozofia 😆
Iar perspectiva pe care mi-o schiţezi e de-a dreptul creepy! Cred că între Alzheimer şi obezitate, aş alege-o pe prima. Ţin mult la aparenţe! 😆
Vezi, tu? Cum am citit rândurile tale, cum l-am luat și eu pe De ce? iar în brațe, de mi-a dat un bobârnac Înțelepciunea peste nas și mi-a zis Mai prețuiai tu Fericirea de-ți era mai lungă decât Tristețea? O păstrai mai cu luare-aminte ca pe o comoară? 😕
Hmmm… prefer să nu-i răspund la întrebări Înțelepciunii ăsteia, că mă-ntristează numai gândul perspectivei… 🙄
Tu ai dreptate, Bursucel! Cred că în Marea Înţelepciune, ni s-a dat exact cum putem duce. Fericirea la un nivel comparativ cu Suferinţa ar avea caracter mortal…Se zice că nimic nu e întîmplător…
Exista o teorie conform careia toate anxietatile umane izvorasc din teama de moarte.
Apropo de soare…nu stiu daca ai citit-o, iti recomand “Privind soarele in fata”- Irvin Yalom.
http://www.elefant.ro/carti/religie-spiritualitate/spiritualitate/privind-soarele-in-fata-113696.html
Auraaa…m-ai nimerit! Titlul ăsta făcea parte dintr-un to-do list de acum cîteva luni. Cum nu s-a finalizat într-un “done”, am ratat, iată, momentul de a vorbi în cunoştinţă de cauză 🙂
Teama de moarte…o purtăm în noi şi bravăm atunci cînd n-o recunoaştem. Chiar dacă sînt conştientă de seriozitatea unui astfel de subiect, fiindcă astăzi e o zi relativ însorită, îmi permit să glumesc închipuindu-mi cum ar fi să urmăm cursul cu un titlu de genul “Tehnici de îmbunătăţire a atitudinii… Micşorarea impactului negativ…. Metode de prevenţie…”. 🙂
Mă gîndesc cîţi ar avea restanţe… 😆
E prea frumoasă primavara asta! 🙂
Dar si citi ar trece mai usor peste examenele vietii… 😉
De ce e asociată vremea ploioasă cu tristețea, iar cea însorită cu fericirea, chiar dacă uneori cea din urmă provoacă mai multe pagube și victime? Oare plăcerea nu e supraestimată în dauna durerii? Se pare că, întradevăr, întrebările sunt molipsitoare iar răspunsurile diferite. Ceea ce e firesc.
Petru, mi-e teamă că zilele astea nu-ţi pot vorbi despre fericire, indiferent de cît de tare străluceşte soarele pe cer. Îmi pare rău pentru necazul tău…
Vreau doar să încerc o explicaţie a asocierilor despre care vorbeai….fără pretenţia de a emite cine ştie ce judecăţi. Gîndeşte-te la toamnă…de ce ploile lungi şi reci nu-ţi induc aceeaşi stare pe care o resimţi să zicem privind un cer senin? Nu ştiu cazuri în care tristeţea să rezoneze cu o zi însorită. Poate pentru că numai fericirea radiază la fel cum o face soarele. Poate pentru că sîntem făcuţi din lumină.
Doar gînduri…
Depinde din ce punct de vedere privești. Unii s-ar bucura mereu de soare, fiindcă ar sta toată ziua la ștrand, la mare sau la munte. Dar un om pragmatic s-ar gândi cât de mult afectează plantele acele zile toride, fără ploaie, sau cât suferă organismul la o căldură excesivă. De asemenea, când sunt mai multe zile ploioase, te poți gândi la pământul care trebuie hidratat și la nostalgia ploii cu răpăitul ei natural și generator de un somn benefic.
Poți, deci, găsi farmecul în orice-ți oferă natura! 🙂
Și fericirea lasă răni adânci, deschise. Doar că le umplem cu noroi.
Iar ploaia vine să le spele… dar ce știm noi? Nimic. Așa că ne deschidem umbrelele, neștiind cât de mult greșim…
Blue, am tot întors comentariul tău pe toate părţile şi sincer vorbind mă declar pusă în dificultate. 🙂
Nu m-am gîndit că purtăm răni ale trecutelor fericiri. Nu m-am gîndit că aş putea face un inventar al cicatricilor. Dacă uităm de ele, înseamnă că au fost simple zgîrieturi. Dacă dor încă, atunci ai dreptate. E numai vina noastră că am vrut să le acoperim cu pămînt, negîndu-le sau, mai rău, tăvălindu-le în noroi. Fericiri amestecate cu mocirlă…
Departe de mine gândul de a te pune în dificultate :). Am comentat după cum am simţit în clipa în care am citit. Cumva, cred că a vorbit latura mea care iubeşte dramele şi lacrimile a la Scarlet O’Hara 😉
Crabby dear, esti la vârsta întrebarilor existentiale pe care ni le punem toti, în general si racusorii sensibili, “lunari”(si uneori “lunatici”!), în special… – la care nici cei mai “uriasi” filosofi universali n-au gasit raspunsuri sau explicatii valabile… don’t worry, tot-tot e relativ, deci temporar, idem-asisderea noi toti, singura certitudine e neantu’, atât… meanwhile: carpe diem & gaudeamus igitur! 🙂 Bon courage, une soirée agréable et amicales pensées… ❤
* * *
à propos de primu' tau paragraf, same here, ca doar suntem zodii complementare… 🙂
I refuse and I avoid to complain about life, as it’s boring and useless… I don’t hold any absolute truth, I’m not living in a “teddybear land”, but I have chosen to be cheerful, positive, optimistic: what you see is what you get, but frankly speakin’ you can’t and you won’t get it all… I’m not trying to impose myself, to prove or to show off anything to anyone, both virtually or/and in real life… 🙂
Melanie, cu iertăciune să-mi fie pentru răspunsul tardiv.
Sînt în asentimentul tău 🙂 că viaţa înseamna aici şi acum and I am really practicing this 🙂 A trebuit să acumulez ceva experienţă pînă să ajung la un astfel de adevăr, fără prea multe întoarceri în trecut şi mai puţine trăiri în viitor. Mai pun uneori întrebări doar de dragul retoricii 😉
N-am reuşit însă să aflu secretul optimismului constant şi înclin să cred că e o caracterisţică care depinde de steaua sub care te naşti. De exemplu ca a ta, Melanie! 🙂
Gîndul bun pentru tine! 🙂
multumesc, Crabby draga! 🙂 steaua destinului e departe si-i cam 10% max în “tema” mea astrala… restu’ ni-l facem, modelam, amelioram noi-însine… caci nimeni nu (va) face nimic, niciodata în locu’ nostru… come on, young lady, ai carapace solida, asa ca tot înainte, chiar daca o iei pe diagonala sau p-aratura(LOL!) uneori, toate drumurile se reunesc si (con)duc undeva, nu neaparat la… Roma! 🙂 pensées amicales et à+! ❤
Eu m-as multumi cu un 25% fericire vs 75% tristete. Dar mai intai trebuie definite cele doua, de fapt, pentru ca difera perceptia de la om la om. Totusi, in linii mari, cam toti vrem fericire adica sa “ne simtem bine” asa cum si cand avem chef, ceea ce nu prea….
Pe de alta parte, cu un pic de exercitiu poti sa accepti suferinta si s-o imbraci in straie poleite, ca sa para ca are si ea un rost, ca te ajuta sa evoluezi…. cum ar veni, sa te minti singur macar uneori. Eu de exemplu nu pot chestia asta si am numai de suferit – iar in paralel oamenii care se auto-amagesc si sunt sau nu constienti de asta, se mentin cat de cat pe linia de plutire. Nu stiu cum e mai bine, pana la urma face fiecare cum simte ca ii foloseste, ca sa traiasca in lumea asta mare…. si dificila 🙂
Mirela, de ce te găsesc comentînd în spam? 🙂
Pe de altă parte, e bine că abia acum am descoperit comentariul tău, numai bine într-o zi neutră relativ la fericire/tristeţe. Vezi, astăzi nu vreau să pronunţ cuvîntul suferinţă. Să încerc o părere “deşteaptă”, deşi momentele de inspiraţie îmi sînt rare 🙂
Împărtăşesc aceeaşi incapacitate de a găsi rostul suferinţei atunci cînd nu disting in spate efectul unei justiţii divine. Nici eu nu pot lua de bună zicerea aia care vine dintr-o resemnare, precum că ne este dată ca să mai invăţăm cîte ceva. Sincer, nu ştiu dacă asta este efectul. Dar pot spune că are un avantaj pe care l-am conştientizat clar şi l-am simţit pe propria piele: suferinţa aduce cu ea o mai mare claritate şi concizie în gîndire şi o oarecare doză de cinism, absolut necesară şi inofensivă.
Vezi, iată, vrînd-nevrînd, pînă la urmă tot i-am găsit un sens 😆
Şi ca un corolar, fericirea…haide să îndulcesc puţin şi să formulez mai “soft”…prea multă fericire tîmpeşte 🙂
Eu i-am gasit nefericirii, si automat esecurilor gen “ziua cartitei”, inca o noima: eu nu invat nimic pentru ca am mai vazut filmul ala, alta data, cu alta distributie… deci ma plictiseste si ma deprima pe moment. Un fel de “iar asa ? ,,, ” , care insa poate sa insemne si ca si eu gresesc mereu la fel. Nu-i exclus.
Dar poate ca altul invata , datorita mie, si chiar stiu ca am spus de cateva ori in viata, unor persoane, ceva de genul “macar poate ai invatat cum sa NU mai faci altora chestia asta alta data “, fara sa stiu insa daca m-au ascultat sau nu. Dar oricum,. cred ca cineva are ceva de invatat… ceea ce pe mine nu ma incalzeste neaparat, ca n-am veleitati de profa si mai degraba as prefera sa gasesc si eu pe cineva gata invatat de altii, care sa fie ok odata ajuns la mine 😀 Pai adica eu doar sa fiu iar si iar indrumator pentru beneficiul altora ? 🙂 nu-i corect.
Altfel, gandim la fel adesea, sa stii 🙂 . La faza cu claritatea si cu cinismul, mai ales :D…. ma recunosc.
De prea multa fericire nu’s ce sa zic, n-am mai avut asa ceva cam din copilarie, cred… dar aia nu se pune, ca atunci habar n-ai ce si cum e lumea si te bucuri de toate doar si pentru simplul fapt ca le descoperi 🙂 . Faina varsta, copilaria…. of 🙂
In Spam eram pentru ca am vrut sa vad cum e si pe acolo…. si de fapt nici nu mi-am dat seama ca acolo stationam 😀
Mai vorbim, ca tare imi place. Si face bine spiritului schimbul de idei, parca mai atenueaza din apasari, nu ? 😉
Total de acord! 🙂 Şi ca să închei banal dar potrivit, cine se aseamănă, se adună. Iată-ne ca exemplu 🙂
Ce bine ! 🙂