Interior

Dimineaţă rece. În zori căzuse bruma, anunţînd sfîrşitul toamnei.
Urc în maşină şi las motorul să se încălzească, aşteptînd să mi se dezgheţe geamurile. Căldura am lasat-o în casă, printre aşternuturi.
Mohorîta zi, prima din lungul şir al asteptărilor unui alt anotimp. Parcurg scurtul drum către serviciu într-o stare semi-conştienţă, lăsîndu-mi simţurile să lucreze în regim de pilot automat. Mă opresc în parcarea de la Sediu, urmînd aceeaşi rutină a gesturilor…stinge farurile, opreşte clima, opreste motorul… Drumul de doar cîţiva paşi care duce către intrare oferă la periferia vederii un tomberon care astăzi nu mai are forma cunoscută, în linii şi colţuri.
Şi o văd.
Prăbuşită în şezut, sprijinită de cutia aia rece de metal. O papuşă mare din cîrpe, cu păr de cîlţi. Avea o poziţie nefirească şi o rigiditate de obiect. Mîinile pe lîngă trunchi, genunchii întinşi, cu tălpile depărtate. O desculţă…Mă apropii cu o oarece precauţie, dorind să-i văd faţa. Desluşeam trasăturile feminine estompate, pe un chip murdar, de vîrstă incertă.
Îi privesc ochii deschişi şi fără culoare, căutînd un licăr de conştienţă în privirea opacă. Nu pare să mă observe şi trăiesc clipa de spaimă la gîndul că sînt martora unei morţi recente, însă sesizez pe piept ritmul respiraţiei.
Rămîn nemişcată, hipnotizată de privire, de absenţa ei către exterior. Era acolo, dar spre înăuntrul fiinţei care-şi aruncase pentru moment carcasa lîngă un tomberon. Doar vagile spasme ale frunţii îmi spuneau că dincolo se petreceau gînduri. Aş fi dat un banuţ pentru ele.
Prelungesc postura caraghioasă a încercării de a vedea dincolo şi deodată revine…privirea şi culoarea de un albastru foarte deschis. Se trezise, răsplătindu-mă cu un zîmbet ştirb, aproape inocent. Apare şi glasul raguşit.
“Dă-mi o ţigară.”
Îi ofer pachetul început ieri şi mă îndepartez. Toată ziua m-a urmărit misterul privirii opace a Paiaţei.
Dupa ceva timp în care uitasem întîmplarea, strabăteam oraşul la pas, la o oră matinală, bucurîndu-mă de lipsa aglomeraţiei.
Şi o întîlnesc.
În staţia de la Universitate, şezînd pe trotuar, în aceeaşi poziţie nefirească, cu picioarele întinse şi tălpile depărtate, orientate către exterior. Îşi înfipsese în părul încîlcit o diademă cu margele din sticlă colorată şi îngîna ceva repetitiv. Privirea fără culoare. Mă opresc să o privesc şi-şi revine ca şi data trecută. Culoarea ochilor…
Astăzi nu-mi mai cere nimic dar eu continuu să aştept. Aş vrea s-o-ntreb despre ochii ei fără culoare. Cred c-ar fi rîs si mi-ar fi răspuns că asta e o prostie. Aş vrea s-o-ntreb la ce se gîndeşte cînd nu vede. Mă priveşte şi rînjeşte. Inocent.

De data asta eu eram cu mîna întinsă, cerşind un secret. A cules o piatră de pe caldarîm şi mi-a întins-o.
Am înţeles atunci.
Albastrul ochilor ei coboară în interior atunci cînd afară e frig. De frică să nu îngheţe…