Interese de serviciu.
Trec cardul prin uşa de acces, lăsînd în urmă agitaţia permanentă de la Centru.
Urc în maşină. Privesc în retrovizor clădirea din beton şi sticlă. N-are flori la ferestre . Sticla fumurie refectă doar imagini exterioare şi niciodată nu oferă interiorul. Nu ştii niciodată dacă acolo e zi sau e seară sau dacă acolo există oameni. Nu ştii dacă sînt albi sau negri, fericiţi sau doar mulţumiţi, dacă e toamnă sau e primăvară. Aerul condiţionat e setat pe aceeaşi temperatură tot timpul anului. 23 de grade. Anotimp permanent, incert, fără înmuguriri şi fără veştejiri.
Privesc camerele de luat vederi. Ştiu că dincolo de lentilă rînjeşte cineva…”Norocoaso!”
Bag cheia în contact şi…Hit the road, Jack!
Oraşul rămîne în urmă, imaginile se derulează rapid, sunetele se estompează. Respir. Din ce în ce mai adînc, mai profund şi parcă aerul are altă densitate. Şi alt miros. Cobor geamurile. Toate. Vreau să ştiu în ce anotimp sîntem. Şi-l recunosc…miros de aguridă, fum de paie. Las curentul să-mi răcească mîinile şi faţa. Există grade Celsius şi sub valoarea de 23.
Scot ochelarii. Fumurii. Fac parte din uniformă. Neagră. Absolut necesari pentru a corecta culorile. Imaginile reale sînt eronate, aşa mi s-a spus. Necesită corecţii de gamma. Nu este permis roşu aprins decît la semafoare şi uneori la trecerile peste calea ferată. Dar nu obligatoriu.
Traficul se răreşte. Şoseaua mă conduce către o destinaţie pe care încep s-o uit… Ca denumire. Nu mai văd nici bornele kilometrice. Merg spre Nord cu cerul în faţă şi peisajul mi se pare străin. Mi-e teamă că pentru o secundă am adormit la volan şi omor frînele, oprind pe dreapta.
Nu mai am recepţii pe radio, doar zgomot. Mobilul e în căutarea unei reţele inexistente. Mă sperii.
Mă bucur.
Reţeaua s-a sfîrşit aici. Sînt nicăieri. Sînt liberă. Doar eu şi cerul.
Apel sonor prelung. Mă dezmeticesc cu greu. Fac gestul automat de a apăsa pe tasta “Răspunde” şi descleştez fălcile pentru un “Da”.
“Staţionezi de 23 de minute la coordonatele XYZ . Probleme cu maşina? ”
“Nu.”
“Mai ai 23 de kilometri şi eşti în întîrziere. Recuperează. Ştii că nu le place să aştepte.”
Centrul e peste tot.
Am visat că sînt pasăre. Cred că din cauza cerului. Nu le-o voi spune. Se vor îndesi controalele medicale şi testările psihologice cu verdict “Inapt”.
😀
Continuarea? Sau trebuie sa caut inapoi, pe drumul racului?
Continuarea? Nimic interesant. M-am întors la Centru 😆
Hehehe, asta am vrut să întreb şi eu, bine că am citit comentariul scris de Cuvânta… 😀
Se impunea o continuare? 😯
E o poveste din viitor? 🙂
Am exagerat puţin un fapt care se întîmplă deja 🙂 M-a inspirat un drum şi cerul de toamnă.
Nu se impunea o continuare,se intelege tot.
Prea frumos sa fi fost sa fie doar atat 😦
parca citeam din Asimov. pai bravo.
Îţi mulţumesc. Nici nu-ţi închipui cît de mult seamănă cu realitatea.
… iar realitatea reala(sic!) depaseste, bate mereu orice fictiune sau imaginatie… 🙂
Doamne, cât de fain ai zugrăvit realitatea. Și partea cu controalele medicale și verdictul inapt! 😎
Mi-era dor să te citesc, să știi… :*
😆 Păi numai gîndindu-mă cum ar fi să le putem spune că de mîine îi salutăm din mers, la bună vedere, auguri… dintr-astea… şi îmi imaginez mimica lor, am o satisfacţie aproape obscenă 😆
Mi-ai lipsit, Bursucel drag 🙂
Asta am facut eu aseară… am încercat să o fac pe colega mea de birou să priceapă că Ei au nevoie de noi, nu viceversa! 😉
Ca de aer, aşa-i.
Pe mine nu ma monitorizeaza nimeni. Inca!:) dar simt nevoia unei evadari, sa las in urma harmalaia si mai ales mirosurile de spital…Poate intr-o zi se va inventa si teleportarea, cat beau cafeaua sa o beau pe un varf de munte…
Adelina, draga mea, dintru început afirm că sînt sănătoasă atît la minte cît şi la trup 🙂 Am făcut introducerea asta ca să pot pune o întrebarea fără să-ţi dau de gîndit asupra integrităţii mele mentale :”Eşti sigură 100% că nu te monitorizează nimeni?”
Dacă afli prima că s-a reuşit teleportarea, mă anunţi şi eşti invitata mea la o cafea pe Rarău 😉
E posibil sa ma monitorizeze cineva, ca am ramas cu un nodul in bratul stang dupa un vaccin acum cativa ani si eu zic ca mi-au implantat martienii un cip; mai ales ca periodic ma si mananca si ma doare, probabil cand ii fac revizia.;))
😆
ia instaleaza-ti mai multe butoane de like, ca e nevoie de ele!
Zici că merită? 🙂 Mi-e deajuns că mă vizitează măcar o dată oameni ca voi 🙂
Salut şi felicitări! Blog-ul tău a fost premiat de către MWB în cadrul Premiilor MWB septembrie 2013! Ai primit acest premiu deoarece un autor MWB te-a recomandat datorită talentului, originalităţii, pasiunii, imaginaţiei, creativităţii şi valorii educaţionale!
Poţi afla totul despre ce înseamnă acest premiu, accesând http://www.mostwantedblog.org/2013/09/22/premiile-mwb-septembrie-2013/
Felicitări şi bine ai venit în MWB!
Mulţumesc. Onorată 🙂
O fi acelasi drum? 🙂
Seamănă însă diferă capătul 🙂
Krab roșcățel, cu articole de-astea ajungi pe prima pagina la MWB, garantat îi prinzi! 🙂
Eu vreau doar pe drumul meu, cu voi alături 🙂
E fain și acolo, am intrat și am citit gânduri fain așternute. Nici nu se pune problema să ne mutăm cu cățel, cu purcel altundeva! 😉
Sînt convinsă…mă omoară însă lipsa de timp din ultima perioadă.
Cred că e poveste generală lipsa de timp. În seara asta am decis să nu mai lucrez acasă și să adorm mai devreme. Simt o nevoie acută de suplimentare a numărului de pe zi cu măcar 12 ore… 😳
Să nu ne amăgim.Şi chiar dacă ar fi posibil, mai devreme sau mai tîrziu am constata că tot nu sînt de-ajuns.Am mai zis eu la tine pe blog, să lăsăm casa să fie casă, indiferent cît de mult am avea de muncă pentru serviciu.
Știu, dar uneori merită să faci un efort, mai ales când e vorba să demonstrezi că vorbele-s de-un fel și faptele-s de alt fel. 😉
Valsez printre rechini acum și e musai să arăt că au măselele cariate!
Atunci să-ţi fie ziua luminată şi drumul drept pentru scopul nobil! 🙂
Super!
Pingback: Falsul sentiment (continuare) | Drumul racului
Pingback: Telefonul | Calea spre succes
Pingback: Frângeri – Paşi prin viaţă
Cu drag! 🙂