Sînt puţine momentele în care gestul prăbuşirii în genunchi apare independent de raţiune şi de voinţă. Bulgări de humă, sîntem nevolnici atunci cînd primim mai mult decît putem duce. Spiritul a fost creat să poarte straie de înger.
Clipa copleşitoare devine un marker al memoriei de lungă durată. Nu mi-am dorit să repet ulterior o astfel de experienţă, poate din teama de a descoperi că am trait o iluzie şi că misterul nu există ci e doar setea fiinţei de înalt.
Unul dintre locurile pe care le port în suflet, aducîndu-mi aminte că trupul a fost prea strîmt şi genunchii nu m-au mai ascultat, este Rarăul – Pietrele Doamnei .
Regret faptul de a nu fi inclus printre pasiunile mele şi drumurile la pas, pe cărări dificile de munte, din motive de comoditate şi lipsă de timp. Însă nu despre drumeţia în sine vreau să vorbesc ci despre o trăire.
Acolo, sus, s-a întimplat ceva. Experimentez şi acum neputinţa cuvintelor de a reda ceea ce este dincolo de ele. Am privit în jur… Am trăit brusc sentimentul că percep şi înţeleg Măreţia şi-am simţit deschiderea unei porţi prin care se revarsă . Mi-au cedat genunchii… Eu eram spaţiul, fiinţa mea devenise interior şi exterior iar centrul îl simţeam în inimă, printr-o bucurie care doare.
Orice experiment este irepetabil. Mulţumesc sorţii pentru că uneori m-a aşezat în genunchi ca sa-mi poată dezvălui misterul.
Drumul racului 
E greu, chiar imposibil să mai adaug ceva la tot ceea ce ai spus… Există într-adevăr sentimente şi stări pe care le trăim doar când suntem sus, sus, aproape de nori, când vântul aleargă pe lângă noi şi aerul e liber. Când spațiul permite trăirea.
Ulterior momentului pe care l-am trăit, citesc despre zonele energetice ale României care includ şi Rarăul…Li se mai spune şi ” Guri de Rai” 🙂 Eu am simţit o Poartă 🙂 De regulă, manifest scepticism, însă de data asta nu-mi pot nega trăirea.
Pe mine, România m-a făcut de multe ori să cad în genunchi în fața unui peisaj ori, de ce să nu recunosc, în fața unor oameni de excepție, fie ei tineri sau bătrâni. Superbe locuri. Într-adevăr, acolo sus, pe crestele munților, înțelegem Măreția mai bine și o simțim adânc în suflet! 😀
Mi-ai explicat, mai bine ca mine, ce am trăit în vârful munților mei, Bucegi, când prin zarea de o limpezime incredibilă, am putut vedea … Dunărea! Poate că ai dreptate și cu acele zone energetice, căci natura din jurul meu părea a mă încărca de nebănuite energii. Nu pot descrie senzația!
Mulțumesc pentru împărtășirea acestor trăiri!
Cu riscul asumat de a deveni patetică 🙂 … aş face o declaraţie: şi pentru astfel de momente, e al naibii de frumos darul ăsta care se numeşte viaţă 😆
Ai perfectă dreptate, căci abia în aceste momente ne dăm seama, cu adevărat, că trăim! Și parcă merită chinul, doar ca să ajungi să SIMȚI !